Cosmos

image

Stau uneori si ma gândesc la oamenii care ma înconjoara… Majoritatea sunt de fundal… Nimic mai mult ca o clădire, un câine sau un motan, pare dur si aberant (stiu, înțeleg, realizez). Indivizi cărora le poți vorbi chestii ieftine, asa fara sa taci, lucruri cunoscute si care ar trebui sa-i amuze sau sa le aducă informații la cantitatea si asa mică de circumvoluțiuni de pe creierul lor… Oameni care caută divertisment si distracții cu alții la fel de ieftini ca si ei… Prieteni- substanța de umplutura a zilelor sure cărora le poți spune multe dar in realitate nimic… E atât de straniu cum putem fi atât de singuratici înconjurați de atâta lume, fiecare independent, fiecare cu universul lui (sau cum imi place mie sa spun- cosmosul), câți oameni atâtea universuri, atâtea lumi si toate inaccesibile in realitate si in aparenta. Oare exista cineva in a cărui esența sa te poți scufunda ca in mare, din care sa nu ieși niciodată si sa nu mai fii singur niciodată? O lumea a cărui parola sa fie ca si a ta, una de care sa nu te despartă o sârma ghimpata ci o gradina de flori?
Nu caut un om, caut un univers pe care sa-l iubesc, un cosmos ca sa-i cunosc orice planeta si toate sa-mi fie dragi, o lume care sa fie si a mea, care sa se disperseze printre uscăciunea din a mea si sa o reinfloreasca, una care sa o pot numi casa si in brațele cărui sa se calmeze toate zbuciumurile si furtunile din sufletul meu.

O cutie

O cutie, o cutie cu flori, ganduri, carti, biletele si multe alte lucruri… Un spatiu, aer intre patru pereti, taceri ce luneca de la un colt la altul, strigate ce din impuls au cazut in inertia unei mingi de cauciuc…

Sunt o cutie deschisa, una cu multe inimioare de hartie, mai mari, mai mici, mai rosii… unele lipite intre ele, altele in componenta unui sir nesfarsit, una cu fotografii vechi-noi, idei, impresii, soare…

Sunt o cutie in coltul unei camere(sau intr-o debara, sau sub pat), dupa un dulap, cu multe chestii aruncate in ea… lucruri ce nu-mi apartin, sau care-s comune… dar, fara opunere, le accept… Acesta ar parea rolul meu- sa accept si sa raman deschisa ori de cate ori ai nevoie de ceva- sa-ti bagi mana in mine, sa ma rascolesti, sa faci un chaos in toate… apoi, daca nu gasesti- sa ma intorci cu talpele in sus si sa-mi golesti tot continutul ca apoi implinit sa strangi in palme o bucatica din componenta mea… Iar pe mine, cu un colt botit, sifonata, ma lasi sa zac intre maruntaie… sau le faci ghem si le arunci dezordonate inapoi.

Sunt o cutie utilizata, nu sunt noua si nu sunt frumoasa, nu sunt una roza cu fundita rosie… Nu sunt una care iti sare in ochi atunci cand vrei sa faci cuiva un cadou… Nu sunt cutia in care ai pune cele mai de pret lucruri, bijuteriile de langa oglinda, diamante, cercei… Nu sunt o cutie pe care ai lasa-o la vedere, sau una cu care ai face cunostina oricui, nu sunt cea pe care ai darui-o celui mai bun prieten la ziua de nastere cu un ceas scump inauntru.

Sunt o cutie pentru fotografii, pentru inimioare de hartie, pentru slabiciunile tale, pentru momente, clipe… Sunt cea pe care o ascunzi… dar care tot timpul pastreaza pentru tine o doza de fericire…

Sunt cutia ce pe timp de ploaie iti va fi umbrela, sunt cutia in care nimeni nu o sa caute ascunse lucruri de pret, sunt atat de banala prin aparenta… dar in esenta? Ce stim noi de esenta? Ce putem spune pana nu am deschis cutia?

Poate…

creepy-ghost-wallpaper

Poate ti-a trecut prin minte-un gand nastrusnic
Poate e sfarsitul asta seara…
Poate dansul alb in miezul noptii
Nu mai este dansul de aseara…

Poate nebunia e aproape
Licarind prin genele desarte
Poate niciodata sa n-am parte
De tacerea ultimilor soapte…

Ti-as darui niste tandrete asta seara
Poate as lecui o rana imaginara,
Poate as gasi o cheie fermecata
Sa fim fericiti ca altadata…

Gandind la tine…

riposo2byeschavandenbogerd

Jumatate… Jumatate de secunda de tacere, de mila, de certuri in mijloc de ploaie, sarut pe buze in loc de desert, jumate de lume, in brate, pe brate, dor pastrat in taina, ascuns sub gene tremurande, pamant udat de ploaie ce se asterne sub picioarele goale.

Stiu ca o sa se intoarca azi , maine, mai devreme sau mai tarziu, ceea ce am iubit si ce ne este drag va ramane aproape. la jumate de metru sau poate sub acelasi cer senin la mii de kilometri. Stiu sa te pastrez… sa-ti cuprind clipele de pierdere, tacerile lungi si gandurile extenuante… uneori plictisitoare… insa atat de importante pentru mine, pentru esenta mea extrem de credula ce cauta in orice gest ceva tainic, misterios si ascuns…

Daca vrei sa pleci atat de usor, pentru nimic, pentru toate, daca ma ascunzi, te ascunzi si secretele care ar trebui spuse raman tainuite, atunci ai toate directiile lumii la dispozitie… si totusi esti unica mea dragoste, cea care ma face sa mor in gand si sa ma trezesc visand la o realitate imaginata, personala- cea care ma face sa te urasc cu jumatate de norma, care ma face sa capitulez fara a fi capabila sa-ti fac vre-un rau, pot doar sa raman paralizata in fata ta, cu picioarele amortite, cu privirea blocata, pentru ca am slabiciune la ochii tai, la mainile tale, la umerii tai, la buzele perfecte…

Nebunie obsedanta!

10917067_802042026529057_5055481740704006493_n

Ce inseamna sa fii fericit? Exista oare, fericirea? Sub ce aspect se prezinta? E o persoana draga si indispensabila sau o euforie de moment?

Dezbateri hormonale in ajunt de examen, plutiri miraculoase prin infinit, bucurii marunte- insa atat de importante, gaduri multe, usoare si greu de redat.

Melancolii pozitive in mijloc de ianuarie, un anotimp glodos si fugar anul acesta… Sentimente extreme, rezultante miraculoase si cifre fara raspuns, secunde nenumarate, infinite prin importanta si putine la numar… chiar daca ar fi de domeniul milioanelor… pentru ca fiecare moment, cat de durabil n-ar fi e putin pentru mine, pentru ca sunt o egoista, pentru ca vreau tot, te vreau tot, si nu-mi pasa de alte prezente mirifice sau adevarate, de celelate umbre care iti cersesc atentia, pentru ca eu exist si egoul meu atat de mandru dupa natura nu se poate impaca cu putin, nici macar cu jumatate de norma.

Poti sa te superi… si eu am sa ma supar, sunt femeie, am dreptul… si din moment ce m-ai ales m-ai acceptat asa cum sunt, cu toti gandacii din creierul meu turmentat, cu noptile spulberate, cu copilaria vesnica si nebunia in cantitati enorme ai sa accepti si suparacioasa din mine.

Am sa-ti par necomestibila, uneori chiar toxica, dar ce conteaza? Atat timp cat sunt luata cu doza moderata nu-ti pot face nici-un rau, ba mai mult te adaptezi si poti creste doza.

Nu-mi place sa lipesc declaratii de dragoste pe fruntile tuturor si sa urlu in gura mare despre sentimente… pot doar uneori, tacut sa te privesc, sa-mi lipesc fruntea de buzele tale si sa-ti spun: Esti nebun!

Iar nebunia asta obsedanta ne salveaza!

De unde pornesc si unde ajung…

10533560_857499650956760_3988486302475332809_n

Se presupunea ca va fi sfarsit. Am profitat de ultima clipa, am iubit momentul, m-am daruit trecutului.

Am stiut ca o sa inghete, era clar-e iarna! In felul meu mi-am zis ca a trecut, toate pleaca din vesnicie.

Straniu, m-am invatat sa fiu fericita, fara a trece prin fericire, fara a avea motive, ca o nebuna.

M-am lasat calcata in picioare…si am s-o mai fac, de ce nu? Daca asta ii face pe oameni fericiti? Merita sa iti jertfesti un pic de mandrie pentru o clipa de avantare a persoanei dragi… Si daca pentru a darui cuiva seninatate trebuie sa dispari? Dispari!

In euforia momentului am sarit peste toate gandurile meschine si am cazut intr-o stare de avant sufletesc. Sunt mandra de mine pentru ca pot pleca fara a lasa tristete in urma, pot sa daruiesc si sa las oamenii sa ajunga in adancul sufletului, apoi… apoi sa-i las sa-mi rupa inima din piept si sa fuga.

Uneori ma maschez… ma prefac ca nu pot pierde… De ce n-as putea? Cedez, cedez umanismului, vietii, eternitatii…

Nu sunt capabila sa ma supar. Supararea fiind un sentiment ce ma consuma se autoconsuma prin capilarele mele in fiecare organ, se descompune in particule minuscule care apoi se disperseaza prin celule… Ciclul supararii in organsim? Un minidepozit de smoala in fiecare particica a corpului…

Nu-mi place sa ma automutilez si macelaresc sufleteste, insa, uneori… e atat de util sa inveti sa te dai batuta, sa trimiti salutari de adio si sa uiti! Oare cum e sa fii fara trecut? Pierdut… sa nu stii de unde vii si incotro pleci…

Hai!

10649857_344633239030286_6005087605567853585_n

Hai sa ne imaginam ca e prima zi, ca abia e inceputul. Hai pentru o zi sa ne intoarcem in trecut, sa uitam de viitor si probleme. Hai azi sa fie ieri si sa fim don nou impreuna, pentru o ora-doua. Hai sa ne daruim reciproc cateva clipe de tandrete.

Lasa-ma sa ma joc in parul tau si sa-ti soptesc ca te iubesc ca inainte. Lasa-ma sa-ti respir tacerile si sa-ti citesc gandurile. Lasa-ma sa cred ca intre noi nu s-a intamplat nimic, ca ma iubesti ,ca te iubesc. Lasa-ma sa visez pana maine.

Nu ma trezi in zori, vreau sa-mi traiesc visul. Nu ma atinge cand sunt ranita. Nu-mi spune pe nume, pentru ca nu-l am. Nu-mi permite sa te caut, pentru ca as putea sa te distrug.